Uitarea selectivă

Ce înseamnă oare drept, corect, just? Uneori viaţa ne loveşte atât de tare, încât ne dorim să uităm totul, pentru că durerea e de nesuportat. Oare e normal să ne dorim aşa ceva, e just să schimbăm un lucru care ţine de însăşi esenţa noastră umană?

Vă mai aduceţi aminte de filmul Eternal Sunshine Of The Spotless Mind? Era vroba despre o pereche conflictivă, care se duce la un doctor, expert în alzheimer-ul selectiv, pentru a-i şterge fiecăruia amintirea celuilalt. Dar, trece timpul şi ajung să se întâlnească din întâmplare şi se îndrăgostesc din nou. Chiar şi în Matrix, Morpheus îi oferea lui Neo două pilule, una roşie şi una albastră, care reprezenta uitarea.

Se întâmplă ca, de multe ori, ceea ce ni se pare azi SF, mâine devine un fapt ştiinţific.

Nu de mult citeam undeva că, doi oameni de ştiinţă de la Universitatea din New York, au descoperit uitarea selectivă. Ei vor fi în stare să şteargă din memoria noastră amintirile rele.

Mă gândesc că lucrul ăsta ridică unele probleme pentru noi, ca fiinţe umane. Dacă într-un sens mi se pare un lucru bun să poţi şterge din memorie situaţiile traumatizante ale unui viol de exemplu, ale unei crime, sau ororile unui război, pe de altă parte, mă gândesc că amintirile bune şi cele rele fac alianţe sintactice complicate, greu de demontat. E ca şi când l-ai vindeca pe Tiresias de orbire iar acesta, în mod paradoxal, îşi pierde darul clarviziunii. 

Sunt tentată să fiu pentru ştergerea amintirilor traumatizante pentru că sunt categoric împotriva durerii. Suferinţa e imorală şi nu înseamnă evoluţie, ci boală. Şi dacă tot am vorbit de moralitate – care îmi pare o chestiune legată de nivelul practic al acţiunii, un cod social, un fel în care crezi că ar trebui să fie lucrurile – cred că în cazurile astea, în care SF-ul devine realitate, ar trebui să apelăm mai degrabă la etică, care  are de-a face cu reflecţia, cu nivelul teoretic, interior, care se întreabă ce e de fapt morala  şi cum se aplică reflecţia la viaţa de zi cu zi.

Aşa cum spuneam şi altădată, cred că există o necesitate a reinventării omului care ţine tocmai de strategia noastră pentru viitor. Poate că asumarea tehnologiei care ne va transforma, scoţându-ne chiar din condiţia umană, va fi drumul către supravieţuirea noastră. 

Totuşi, sunt de acord că ar trebui să ne întrebăm dacă e etic, sau nu, să facem anumite lucruri, ca de exemplu să ştergem amintirile rele din mintea noastră, atâta timp cât noi încă nu ştim ce este mintea. Însă aici intervine problema că noi, oamenii, descoperim lucruri cu mult mai repede decât le dezbatem. 

foto via

Ella Fitzgerald

Pentru cei care mă cunosc mai de mult: Nu, n-am uitat jazz-ul. Cum aş putea? Până şi muzicienii minimalişti, pe care vă tot îmbii să-i ascultaţi, se inspiră din jazz. Incredibila Ella, The First Lady of Song, cum i se mai spune, a fost una dintre sursele de inspiraţie ale lui Steve Riech.

 Ella Jane Fitzgerald (Newport News,1917 – Beverly Hills, 1996), cântă swing, blues, bossa nova, samba, gospel, calypso, cântece de crăciun, pop. Într-un cuvânt, de toate, cu un talent desăvârşit. Aşa a ajuns să fie considerată una dintre cântăreţele cele mai importante şi influente ale istoriei jazz-ului. Cu o voce clară, puternică, atingând rangul vocal de trei octave, improviza cu uşurinţă anunţând, prin anii patruzeci, apariţia bop-ului. 

A câştigat 13 Premii Grammy, a primit Medalia Naţională a Artelor şi Medalia Prezidenţială a Libertăţii Statelor Unite.

 Azi vă propun să ascultaţi Blue Moon

foto via

Corpuri care contează

Este oare sexul o marcă sau un dat de neînlăturat al biologiei? Sau o fi o producţie, un efect forţat care fixează limitele şi validitatea corpurilor?

Întrebările astea m-au urmărit pe tot parcursul lecturii uneia dintre cele mai interesante filosoafe de azi. Pe coperta cărţii există câteva idei din care voi spicui.

În Bodies that Matter. On the Discursive Limits of „Sex”, Judith Butler reia amblele variante, din întrebările despre care aminteam, şi le supune dezbaterii ca să înţeleagă în ce fel, ceea ce a fost exclus din sfera propriu-zisă a sexului, se reîntoarce, cu o incidenţă radicală asupra orizontului simbolic în accepţia căruia unele corpuri contează mai mult decât altele. Vorbind despre această problemă, Butler încearcă să arate în ce fel restricţiile de putere – indisociabile de anumite categorii discursive şi de diferenţele sexuale – delimitează şi circumscriu materii şi delimitări fizice, care marchează domeniul unor corpuri ce nu pot fi gândite, abjecte şi invizibile, cum spune autoarea. 

În cartea asta Butler îşi continuă, de fapt, ideile din Gender Trouble despre caracterul performativ al sexualităţii şi al genului şi îşi reconsideră propriile idei aduse teoriei critice şi feministe timp de un deceniu. Prin intermediul lecturii textelor lui Platon, Freud, Lacan, Foucault, sau în polemica cu Zizek şi Irigaray, autoarea examinează modurile în care operează hegemonia heterosexuală pentru a modera chestiuni sexuale şi politice. În felul ăsta problematizează categoriile de identitate punându-se în centrul dezbaterii teoriei feministe şi a politicilor queer. 

Judith Butler este profesoară de Retorică şi Literatură Comparată la Universitatea din California (Berkeley). Este, fără îndoială, una dintre filosoafele cele mai influente care au inspirat teorii şi concepte în zona studiilor de gen. Cartea sa, Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, este considerată o operă fundamentală a unei teorii asupra homosexualităţii şi este un text clasic în cadrul teoriei feministe. A mai publicat, printre altele, The Psychic Life of Power: Theories in Subjection, Exicitable Speech : A Politics of the Performative, Antigone’s Claim: Kinship Between Life and Death, Precarious Life: The Powers of Mourning and Violence.

foto via

Titan

Dacă mă întrebaţi câţi ani am, vă voi răspunde fără ezitare: 4 milioane de ani. Da, sunt, la fel ca şi voi, praf de stele. În nopţile de vară mă uit la cer cu gândul la planeta pe care voi locui, peste mult timp, în trupul oamenilor din viitor.

Planeta asta pe care trăim n-o să dureze o veşnicie. Şi atunci când soarele nostru va ajunge o imensă mingie roşie, vor exploda, odată cu el, toate planetele. Mercur, Venus, Marte, Terra, vor arde. E clar că va trebui să plecăm undeva. Va fi oare Titan, o planetă din sistemul solar extern, destinaţia noastră?

De ce oare NASA trimite sondă după sondă spre Marte când această planetă nu are atmosferă? Titan însă are atmosferă. Puţini ştiu că Pământul are 80% nitrogen şi doar 20% oxigen. Titan are 90% nitrogen. Mai are metan, iar metan plus nitrogen înseamnă chimie organică, adică lucrul care a condus la viaţă pe planeta noastră. Apoi Titan mai are şi sol pe care să pui piciorul, nu ca Neptun, Uranus, sau Saturn care sunt nişte mingii de gaz. Problema e temperatura de acolo care e de minus 180 de grade. Dar, odată cu expansiunea soarelui, gheţurile se vor topi – spun oameni de ştiinţă precum Athena Coustenis, doctor în astrofizică, responsabilul european al misiunii Titan. Acum 7 ani a fost trimisă spre Titan sonda Huygens. Acţiunea a fost un succes absolut. Pentru a ajunge pe această planetă, cu mediile actuale, e nevoie de un interval de 7 ani. Deci, nici nu e prea departe. 

Ştiu foarte bine că viaţa ar putea fi diferită în alte părţi ale Universului. Ştiu că nu e neapărat nevoie ca viaţa să înceapă de la apă. Ea poate începe de la siliciu sau de la metan.  Ştiu foarte bine că sistemul nostru solar nu este un model, pentru că celelalte sisteme nu funcţionează la fel. Ştiu că nici Pământul nu e model pentru nimic, dinamica lui ne fiind extrapolabilă. Deci nu va fi un lucru uşor să trăim în altă parte, ştiu. 

Şi totuşi, nu vi se pare extraordinar de interesant ca omul să iasă din paradigma asta antropocentristă şi să înveţe să judece într-un mod cu totul şi cu totul diferit, pe o altă planetă? Lucrul ăsta nu vi se pare genial?    

 Titan echoes (spooky sounds)

foto via

Steve Reich

Reich este unul dintre puţinii compozitori care au schimbat direcţia istoriei muzicii. (The Guardian)

Reich se situează printre cei mai mari compozitori ai secolului. (The New York Times)

Reich este cel mai original gânditor muzical al timpurilor noastre. (The New Yorker)

Reich este cel mai mare compozitor american în viaţă. (The Village Voice)

Ce să vă mai zic despre acest artist, din moment ce cuvintele de mai sus spun totul? 

Totuşi, am să adaug faptul că, Steve Reich (New York – 1936), este considerat unul dintre pionierii minimalismului, chiar dacă, uneori, se îndepărtează de stilul minimalist pur. El a dezvoltat diverse tehnici de compoziţie muzicală, diverse efecte de fraze repetate, noi concepte muzicale. Cu timpul artistul a părăsit experimentul tehnologic încercând noi forme de expresii muzicale, ca în cazul piesei pe care v-o recomand azi, sau a pieselor The Cave, City Life, Three Tales sau Drumming.

Reich a influenţat o groază de artişti, atât muzicieni, ca Philip Glass, cât şi artişti vizuali, ca Bruce Nauman.

Reich spune adesea că Perotin, Bach, Debussy, Stravinsky, muzica africană şi jazz-ul sunt izvoarele lui de inspiraţie.

În 2006, Steve Reich a primit prestigiosul Praemium Imperiale, iar în 2007 primeşte Polar Music Prize, considerat, uneori, ca fiind Premiul Nobel al muzicii.

Vă recomand azi să ascultaţi Music for 18 Musicians.

foto via

Sarah Moon

Priviţi-i fotografiile si veţi inţelege de ce Sarah Moon atrage imediat atenţia.

Sarah Moon (Franţa, 1941) provine dintr-o familie de evrei. Aceştia au fost nevoiţi, la un moment dat, să părăsescă Franţa, refugiindu-se în Anglia. Aici, Sarah decide să studieze desenul. Între anii 60 şi 66 devine model ca, mai apoi, prin 70, să se dedice artei fotografice.   

Sarah devine  celebră datorită camapaniei sale publicitare pentru Cacharel dar, timp de 15 ani, cât a lucrat în modă, a mai fotografiat şi pentru alte case importante, precum Vogue, Chanel sau Dior.    

Mai târziu, renunţă la lumea modei pentru a se dedica fotografiei pur artistice, de introspecţie şi foarte personală. Fotografiile ei, supuse unui proces de degradare a imaginii, evocă timpul, descompunerea, avansul necontenit spre distrugere.

Printre temele recurente apar: moartea, copilăria, feminitatea, singurătatea. În fotografiile ei se văd adesea animale sau oameni deghizaţi în animale, copii, mai degrabă fete decât băieţi, spaţii industriale în ruină. 

Dar, lucrul cel mai interesant din opera artistei, este raportul acesteia cu ficţiunea. Dacă îi veţi privi fotografiile veţi vedea o anumită dorinţă de-a se detaşa de realitate. Marea majoritate a fotografiilor ei e o punere în scenă. Scenele ireale, modul în care încearcă să scoată din realitate tot ceea ce prinde în obiectiv, modul particular în care-şi tratează imaginile, toate acestea au devenit semnătura acestei talentate artiste. 

foto via

Haiti – falimentul unei ţări

Zilele astea am fost şi eu, cu gândul, aproape de haitieni. Poate pentru că noi, românii, ştim foarte bine ce înseamnă un cutremur devastador.  Dar şi pentru faptul că vestea asta a devenit ştirea principală în toate ziarele şi televiziunile din lume, amintindu-ne, necontenit, că Haiti miroase a moarte. Nu e nicio metaforă la mijloc. Un canal al telviziunii spaniole, pe care-l urmăresc aici, în Pleven, arată, cu lux de amănunte, cum avansează putreziciunea, cum materia se transformă în ceva ce nu mai seamănă cu trupurile care au reprezentat, odată, fiinţe umane sărace, foarte sărace.   

Toate ziarele anunţă că Statele Unite au donat cei mai mulţi bani pentru Haiti. Să fie oare vorba de un fel de recunoştinţă? În 1794 Haiti a devenit prima ţară din lume care a abolit sclavia. Haiti a devenit apoi primul stat negru independent, în 1804 (lucru care a scandalizat Occidentul). Astfel au apărut două consecinţe bune pentru America. Colonii albi s-au retras în New Orleans şi au introdus una dintre culturi, cea a bumbacului, datorită căreia s-a construit societatea americană.  Pe de altă parte, învins în Haiti, Napoleon a hotărât să lase Lumea Nouă  vânzând, pe nimic, Statelor Unite, teritoriul Louisianei. În acea zi, Statele Unite şi-au dublat suprafaţa şi se spune că a fost cea mai tare afacere din istorie. De-asta zic c-o fi vorba de recunoştinţa Americii faţă de Haiti… 

Telejurnalele spun că Italia e a doua ţară din lume care a dat cei mai mulţi bani pentru Haiti. De fapt n-a dat nimic. A şters doar datoria statului Haiti de 55 milioane de dolari. Ţara asta are parte de un cutremur devastador iar generosul creditor îi şterge datoria. Ce mai contează că haitienii vor muri de foame, chiar şi fără datoria în cauză. 

Să nu uităm că datoriile au măcinat constant Haiti. După cucerirea independenţei francezii şi americanii au impus, timp de 60 de ani, un blocaj comercial care a distrus ţara. În 1825, Franţa obligă Haiti să-şi plătească independenţa pe care o obţinuse cu 20 de ani în urmă. Preţul: 150 de milioane de franci de aur. Plata aceastei datorii a distrus definitiv economia statului Haiti.

Să mai spună cineva că seismul a distrus Haiti. Haiti a fost distrus de mult. Cutremurul n-a făcut decât să-l îngroape definitiv şi să scoată la iveală toată mizeria acestei lumi…

Krassimira Stoyanova

Am zis sâmbăta trecută că o să sap puţin după artişti faimoşi din muzica bulgărească. N-a mai fost nevoie, pentru moment, pentru că o bulgăroaică, cu care lucrez, mi-a dat pe tavă un nume: Krassimira Stoyanova.

Soprana bulgăroaică a învăţat să cânte voce şi la vioară la Academia de Muzică din Plovdiv şi la Conservatorul din Russe. Şi-a făcut debutul la Opera Naţională din Sofia şi a fost imediat remarcată. De atunci tot curg invitaţiile, ba la Metropolitan Opera, ba la Helsinki  National Opera, Royal Opera House Covent Garden, Opera House Zurich, cât şi la Deutsche Oper din Berlin. Până în ´98 a colaborat strâns cu Opera din Viena. 

În 2008 apare primul ei debut solo pe CD intitulat „I palpiti d´amor”. Pentru acest lucru a fost premiata cu premiul Le Diamant d’Opéra.

Acultaţi-o azi in Hérodiade – “Il est doux, il est bon” de J. Massenet

foto via

Inge Morath

Chiar dacă a fost a treia nevastă a lui Arthur Miller, nu e faimoasă pentru acest lucru, ci pentru faptul că a fost una dintre cele mai bune fotografe din a doua jumătate a secolului XX.

Inge Morath (1923, Austria – 2002, New York), membră în cercul doamnelor de la Magnum, a fost o artistă al cărui spirit şi curiozitate strălucesc în pozele sale.

A călătorit foarte mult în România, Iran, Mexic, Africa de Sud, Anglia, Spania, Franţa… De aceea, probabil, cunoştea nouă limbi străine. Şi-a dorit, încă de foarte tânără, să devină fotografă. Şi a devenit una dintre artistele cu multă eleganţă în privire, minimalistă în sensul documentar, fără să caute niciodată emoţia facilă. Inge a susţinut mereu că albul şi negrul sunt culorile ei preferate dar, până nu de mult, fotografiile ei color au ieşit din anonimat. Şi sunt multe, foarte multe.

Inge moare de cancer în 2002. În memoria acestei artiste, Inge Morath Foundation oferă, an de an, unei fotojurnaliste mai tinere de 30 de ani, Inge Morath Award pentru implicarea într-un proiect documentar pe termen lung.

PS. Inge şi cu Arthur Miller au avut un băiat, Daniel Miller, care s-a născut cu sindromul Down. Miller l-a instituţionalizat, uitând de el. Inge însă, l-a vizitat constant, toată viaţa.

foto via

Sfânta Iris

Iris Robinson, o creştină devotată, a încercat zilele astea să se sinucidă, când povestea ei a ieşit la iveală.     

Iris este soţia primului ministru din Irlanda de Nord, Peter Robinson. Ea îsăşi e politiciană de vază. E faimoasă pentru personalitatea ei puternică şi pentru tendinţa ei de-a apela la Biblie ca să-şi justifice extremismul religios şi puritanismul obiceiurilor.  

Al doilea personaj din această poveste este Kirk McCambley, un tânăr de 21 de ani, cu care doamna Robinson întreţine o relaţie strânsă de pe vremea când McCambley avea 19 ani (tânărul i-a fost lăsat în grijă de tatăl acestuia, fostul ei amant, pe patul de moarte). Între cei doi există mai mult decât sex. Există politică, bani, religie, trafic de influenţă. 

Faptul că doamna Robinson are o relaţie cu un tip cu 40 de ani mai tânăr nu mi se pare ceva nemaipomenit. De-a lungul vremii bărbaţii au făcut mereu acest lucru şi nu i-a condamnat nimeni. Dacă acum o fac şi femeile, doar n-o să arunc eu prima piatră. Faptul că domana Robinson se dă peste cap, manipulând diverse fonduri, profitând de relaţiile ei politice, pentru a finanţa afacerea iubitului, iar nu mi se pare ceva ieşit din comun. Absolut toţi politicienii  fac uz de privilegiile lor.  

Şi totuşi, în opinia mea, există ceva revoltător în toată afacerea asta: ipocrizia doamnei Robinson. 

Atunci când un homosexual a fost atacat în mod brutal în Belfast, doamna în cauza a preferat să ignore legile britanice, care nu permit discriminarea, şi l-a condamnat pe homosexual apelând la citate din Biblie. Oare doamna Robinson nu ştie că Biblia condamnă adulterul la pedeapsa cu moartea? 

Eu sunt de acord că orice politician are dreptul la viaţa lui privată dar, când un politician încearcă să impună un model de comportament întregii comunităţi, trebuie să fie consecvent cu aceast lucru şi să predice cu exemplul personal. 

Aceeaşi doamnă Robinson i-a reproşat lui Hillary Clinton faptul că a iertat infidelităţile soţului ei. Mă întreb dacă soţul doamnei Robinson ar trbui s-o ierte pentru adulterele ei…