Philip Glass

Da, ştiu, Philip Glass e un muzician care încâtă de mult timp şi pe multă lume. Nu v-aş spune nimic nou dacă aş începe să vă vorbesc despre el. 

Însă nu ştiu dacă aţi auzit de succesul noii opere a lui Glass. E vorba despre Kepler. Opera e inspirată de viaţa şi contribuţiile ştiinţifice ale astronomului şi matematicianului Johannes Kepler. Aceasta i-a fost comandată artistului de oraşul austriac Linz, capitală culturală europeană anul acesta. Libretul, în parte german, în parte latin, a fost compus de Martina Winkel.

Glass, ca unul care a studiat matematica şi filosofia la Universitatea din Chicago, a fost întotdeauna interesat de ştiinţă, prima sa operă fiind Einstein on the Beach (1976).  În 2002 urmează Galileo.

Kepler (1571-1630) a trăit şi a lucrat în oraşul Linz intre1612 şi 1626, o perioadă fecundă în care, printre altele, a scris Harmonices mundi (Despre armonia lumii), una dintre cele mai importante opere ale sale. Mai multe gasiti in New Scientist.

Azi vă recomand muzica din Koyaanisqatsi

foto via

Medicina şi Arta

Care o fi secretul vieţii fără de moarte? Cum funcţionează mecanismele corpului uman? Cum încearcă medicina să se opună morţii? Unde anume se întâlnesc medicina şi arta? Ce au în comun o pictură şi un instrument medical? Iată întrebările pe care mi le-aş pune dacă aş putea vizita expoziţia din Japonia.

Aflu din New Scientist că, din 28 noiembrie 2009 până pe 28 februarie 2010, se deschide o expoziţie interesantă la Mori Art Museum din Tokio. Este vorba despre Medicine and Art: Imagining a future for life and love. Expoziţia încercă să reconsidere chestiunea fundamentală asupra înţelesului vieţii şi al morţii din perspectivele paralele ale artei şi ale medicinei.

Printre altele, se vor putea admira trei schiţe anatomice ale lui da Vinci, un desen în creion, reprezentând ADN-ul, aparţinând lui Francis Crick (1953), o sculptură, I Drive My Own Brains II, a lui Jan Fabre (2008), Surgical Procedure, pictura lui Damien Hirst,  sau The Nursing Home a lui Gilles Barbier. 

Expoziţia va fi împărţită în trei părţi: Discovering the Inner World of the Body; Fighting Against Death and Disease; Toward eternal life and love.

Leonardo da Vinci – Two Studies of a Cranium

Damien Hirst – Surgical Procedure

  E. Muller – Set of 50 Artificial Glass Eyes

foto via

Efectul „Luna nouă”

Vampirii! Ah, câtă decadenţă! Aceşti monştri atât de relevanţi sintetizând toate dorinţele şi spaimele umane care cu greu pot dispărea din imaginaţia colectivă. Vampirul e partea noastră întunecată, e sângele, molima, sexul, noaptea, excesul, moartea, este imortalitatea trupului, seducţia, decadenţa, tinereţea, înfruntarea oricărei ordini, religii, morale. Cine n-a fost fermecat vreodată de acest mit?

De la Dracula lui Bram Stoker la Interviu cu un vampir a lui Anne Rice, vampirii au inundat librăriile şi cinematograful. Săptămâna trecută a apărut şi la noi filmul Luna nouă. 

Toţi avem o anumită idee despre vampiri. Dar vă puteţi imagina un vampir neoconservator care străluceşte în bătaia soarelui în loc să ardă, care nu vânează oameni, care nu bea sânge uman, şi care vrea să participe la viaţa muritorilor? Eu cred că vampirofilii ar trebui să fie indignaţi. Şi totuşi, acest vampir ciudat, apare în 2005 când putem vorbi despre întoarcerea creaturilor în centrul scenei cu o enormă forţă, şi când vorbesc de forţă, vorbesc de mulţi bani şi popularitate. 

Stephenie Meyer, o scriitoare americană de religie mormonă (e important de menţionat acest lucru) dă lovitura cu saga ei: Twilight (2005), New Moon (2006), Eclipse (2007) şi Breaking Dawn (2008). Să fie oare Stephenie Meyer noua J.K. Rowling, se întreabă presa? Unii susţin că J.K. Rowling scrie cu mult mai bine şi nici nu e conservatoare din punct de vedere politic şi religios. Dar Stephenie Meyer este scriitoarea pe care o iubesc părinţii care îl urăsc pe “diabolicul” Harry Potter. Este cea care a umplut o nişă a pieţei de adolescenţi creştini, mai ales din interiorul Statelor Unite, ai căror părinţi îi controlează cu rigiditate. Stephenie Meyer a trecut examenul cu o saga…de vampiri! Cum a făcut acest lucru? A inventat un tip insolit de vampir, foarte dezorientat, total distanţat de mit : Vampirul abstinent (sic!). Sex de-a devăratelea (muşcătura se înţelege ca o metaforă a coitului) nu pot avea cei doi pentru că el e foarte puternic şi ar putea s-o omoare pe fată. Aşa că, amândoi devin abstinenţi, cel puţin până la sfârşitul cărţii, când vor avea un fiu (la doar18 ani ai adolescentei). Dar numai după căsătorie.

Succesul lui Stephenie Meyer, după cum susţine autoarea, se datorează faptului că: „In cărţile mele vorbesc despre modul de-a rezista tentaţiei. Există o dorinţă de-a alege alt drum. Asta e metafora vampirilor mei”.  Ce contează că mitul e altul, că vampirul a fost mereu întruchiparea tentaţiei şi nu intenţia de-a o evita. Dar ce ştie Stephenie Meyer? Chiar ea recunoaşte că n-a citit Dracula nici Interviu cu un vampir pentru că sângele îi pare scârbos iar religia ei nu-i permite aşa ceva. Totuşi e cinstită cu noi când spune: „Nu sunt o scriitoare. Sunt o povestitoare de istorii”. Însă succesul cărţilor ei este atât de mare încât puţini îndrăznesc să i le critice. Să fie oare corectitudinea politică – nimeni nu vrea să fie intolerant cu religia mormonă – sau poate că nimeni nu vrea să pară un bătrân depăşit, cum probabil par eu acum, care nu înţelege ce le place adolescenţilor? 

Cum poate o poveste patetică, penibilă şi un film submediocru, să creeze o adevărată isterie printre adolescenţi, şi nu numai? Să facă ravagii mai ales prin populaţia tânără feminină care se identifică cu eroina cărţii şi a filmului. Idealul lor în viaţă e Bella. Iar pentru Bella Swan un singur lucru este mult mai important decât însăşi viaţa ei: Edward Cullen! Iubirea pentru “prinţul fermecat” înseamnă totul. Idealizarea iubitului, petrecerea nopţilor implorându-i întoarcerea şi gândul că fără el viaţă nu valorează nimic e tot ce contează. Care e mesajul pe care-l transmit cartea sau filmul tinerelor fete? Singurul lucru important e să ai un bărbat irezistibil de atractiv şi sexos (recunosc, efebii din film emană frumuseţe prin toţi porii). Restul trebuie să-l uiţi: aspiraţiile, educaţia, cariera, familia, prietenii, interesele, la naiba cu ele. Luna nouă îmi pare o formulă sigură pentru o grămadă de mame adolescente şi deziluzionate.

Şi încă ceva. Când s-a lansat primul volum, media de vârstă era de 16 ani. Azi s-a constatat că media este 30 de ani. Asta spune ceva…

foto via

Trilok Gurtu

Acum ceva vreme în urmă, El Desdichado mă anunţa că Garbarek vine pe la noi. Miercurea trecută Turambar anunţa pe blogul lui că merge la concertul de jazz de la Sala Platului. Au cântat  Garbarek împreună cu percuţionistul Trilok Gurtu. Impresiile lui Turambar de la faţă locului au fost : cel mai foarte concert din viatza mea. Îl cred. Eu n-am fost.

Despre Garbarek spuneam odată mai multe aici. Despre Trilok Gurtu va las să citiţi aici. (tot de la Turambar citire). 

Şi, ca s-o ţin tot aşa, vă voi recomanda aceeaşi melodie pe care o recomanda şi Turambar.

 Hey, mate, you are a source of inspiration for me .

Cain şi Abel

Citeam în ziare că s-au găsit alte 22 de cadavre în Maguindanao, mărindu-se astfel numărul de asasinate în Filipine. Irakul, Afganistanul sau Gaza, şi morţii lor, au devenit lucruri „normale” pentru noi, nu mai tresăltăm atâta la auzul veştilor de prin părţile alea.  Articolul despre Filipine însă, iese parcă din schema cu care ne-am obişnuit devenind, pentru mine, o acută aducere aminte a faptului că homo homini lupus.

Ştiu, dorinţa asta de-a-ţi extermina aproapele e foarte veche şi, în ciuda faptului că încearcă să se legitimeze prin diferenţe esenţiale (de rasă, credinţă, etc.) pentru a-l exclude pe celălalt din autentica umanitate, adevărata sa motivaţie, – obscură, inconfesabilă – cred că este asemănarea noastră excesivă. Da, asemănarea nu diferenţa. Călăii îşi condamnă victimele pentru că li se aseamănă peste măsură. Cum să le suporte? Gândiţi-vă la Cain, ura anihilatoare între fraţi este o formă furioasă de-a constata că, inevitabil, suntem fraţi. Şi că această fraternitate ne arată prea clar, ca într-o oglindă, cu cine ne asemănăm. Cine nu poate trăi fără să-şi omoare semenii o face pentru că nu poate suporta viaţa decât…omorându-se.

Poate că unii o să spună că omul e programat să-şi omoare fratele. În felul ăsta ar justifica lejer războaiele şi le-ar considera motiv de progres. Nu cred că războiul influenţează progresul. Cred că progresul se datorează conştiinţei umane şi a nevoii de a evolua.

PS. Alte ştiri care mi-au atras atenţia: 

1. Europa ne consideră o ţară exotică mirându-se că dreapta trece de partea stângii. (fără cuvinte.)

2. Despre o lume bipolară şi impactul vizitei lui Obama la Pekin (iată că mi-am pierdut şi ultima speranţă pentru o lume multipolară.)

3. Azi, 25 noiembrie, este Ziua Internaţională împotriva Violenţei de Gen (la noi în ţară, unde domneşte o mentalitate tradiţională şi permisivă, n-a existat, până acum, nicio dezbatere reală pe tema asta.)

Metafizica sexului – Julius Evola

Îl citesc pe Evola nu pentru angajamentele lui la extrema dreaptă fascistă ci pentru punctul de vedere, din perspectiva metafizicianului, în ceea ce priveşte sexul. Evola, ca toţi tradiţionaliştii, crede în existenţa unei tradiţii primordiale, superioare, esoterice. Dar, tradiţia pentru Evola este deasupra şi împotrivă culturii moderne. Am citit cartea fără să fiu de acord cu multe lucruri din cele prezentate de autor. Am vrut însă să văd, până la capăt, viziunea metafizică a italianului cu privire la existenţa sexelor omeneşti. 

„…sexul, înainte şi dincolo de trup, există în suflet şi într-o anumită măsură în spiritul însuşi. Eşti bărbat sau femeie în interior înainte de a fi astfel şi exterior: calitatea masculină sau feminină primordială pătrunde şi impregnează întreaga fiinţă, aşa cum o culoare pătrunde un lichid”.

“Nu existăm decât ca bărbaţi sau ca femei. Punctul acesta de vedere va fi apărat împotriva tuturor acelora care astăzi susţin că a fi bărbat sau femeie este ceva accidental şi secundar în raport cu existenţa în general ca fiinţe umane.” 

De la bun început se vede hotărârea cu care filozoful respinge toate teoriile moderne care au, într-un fel sau altul, legătură cu diferenţierea sexelor în cadrul speciei umane. Pentru el darwinismul sau psihanaliza sunt tâmpenii crase. Cât despre ideea egalităţii bărbatului cu femeia, aceasta îi produce italianului o adevărată alergie. Pentru el este o idee periculoasă, diabolică, iar egalizarea asta ideologică ar însemna ştergerea unor diferenţe fără de care atracţia dintre sexe nu ar exista. Cu alte cuvinte  nu există o esenţă umană pe care să o poţi gândi făcând abstracţie de sexul fiinţei pe care o ai în vedere. Evola nu se  poate abţine să nu afirme lipsurile sau constituenţii negativi ai femeii. Pe baza vorbelor lui Weininger, un tânăr furios abia ieşit din adolescenţă, Evola afirmă că femeia, ca nonfiinţă, nu posedă memorie, logică şi nici etică. Mai mult „nu cunoaşte nici un  imperativ etic; nu cunoaşte, cu atât mai puţin, determinarea, acţiunea imperioasă şi rigoarea unei funcţii intelectuale a judecăţii, care prezintă un caracter evident masculin”.   

Citeam undeva un text de Ana Taroveanu (Psihologia masculină şi psihologia feminină la Julius Evola : o critică) în care aceasta spunea că, citindu-l pe Evola, îţi dai seama că femeia nu posedă nimic. Ea este doar natură. Iar a fi doar natură reprezintă „nefiinţa”, nimicul. Însă a avea natură , memorie, etică, logică, accesul la transcendent, conexarea la noumen cu ajutorul Eu-lui noumenal, toate astea reprezintă esenţa masculină aflată în bărbat. Iată o logică absurdă plină de orgoliile dihotomice ale primului şi secundului. În orice domeniu bărbatul caracterizează, cataloghează, numeşte, defineşte femeia iar Evola nu scăpa acestui tipar. Tot ce scrie Evola despre femei mi se pare suspect.

În concepţia lui Evola superioritatea dragostei se recunoaşte după sterilitatea ei. Adică actul sexual nu este un act bilogic ci o tensiune spirituală. Nu faci sex ca să te multiplici. Cu alte cuvinte nu ne preocupă nici voluptatea şi nici procreaţia ci intrarea în contact cu energiile primordiale ale universului.   

Până la urmă toate astea sunt o prelungirea a unei viziuni religioase, o viziune proprie, o viziune spirituală cu care Evola îşi apăra înverşunat teoria.

Să treacă oare lumea noastră printr-un proces de involuţie aşa cum spune Fausto Antonini( cel care scrie introducerea cărţii) încât Evola să contrapună un om al tradiţiei intangibile unei catastrofe biologice şi psihice? Nu cred nici în ruptul capului! Mulţi se panichează şi încep să deplângă vechile vremi la orice schimbare de optică. Ca şi când ar trebui să trăim veşnic în marea tradiţie clasică şi preclasică fără să schimbăm nimic în viaţă noastră. A te apropia de o civilizaţie a oamenilor, nu a femeilor şi a bărbaţilor închipuiţi de Evola, mie mi se pare o evoluţie bună.

Din perspectiva mistică, cred că lucrarea lui Evola este o lectură interesantă, o carte scrisă bine. Totusi cartea are un caracter subiectiv şi unidimensional ea discreditând, aşa cum am mai spus, unele teorii şi perspective moderne. Nu este o cercetare sociologică, antropologică a comportamentelor sexuale ale fiinţelor ci derivă dintr-o tradiţie perpetuată de-a lungul timpului care nu încetează să perpetueze la rândul ei. E o interpretare tradiţionalistă, gnostică, mistică şi magică a relaţiilor tradiţionale dintre femei şi bărbaţi, reprezintă, în fond, o paradigmă, o mentalitate destul de greu de schimbat.

Arnold Schoenberg

Arnold Schoenberg (Viena, 1874-Los Angeles, 1951), pionier al muzicii atonale exilat în Los Angeles, a vrut, în 1934, să compună muzică pentru filme. Aşa că Irving Thalberg, director de producţie de la Metro, a stabilit o întâlnire în biroul său cu artistul. Thalberg a încercat să fie politicos spunându-i: “duminica trecută, când am auzit muzica încântătoare pe care o compuneţi…”. Atunci Schoenberg l-a întrerupt ferm: “eu nu compun muzică încântătoare!”.

Într-adevăr, muzica lui Schoenberg nu este încântătoare, armonia muzicii lui este stranie şi intensă. E ceva ce nu pot defini în cuvinte, trebuie ascultată. Tatăl muzicii contemporane a scris o muzică nouă, diferită de cea tradiţională. Cele 12 tonuri au însemnat începutul dezvoltării unor noi idei muzicale, unei revoluţii. Neînţeles de publicul şi de critica epocii sale, Schoenberg rămâne figura centrală a evoluţiei muzicii secolului XX.  Dodecafonismul din muzica lui, mai mult decât sfârşitul tonalităţii, a însemnat intenţia de-a sistematiza o nouă metodă care să-i permită să-şi depăşească contradicţiile. Cele 12 tonuri au ajutat la extinderea definiţiei muzicii.

Anul 1899 marchează prima sa operă maestră, sextetul de coarde Noapte transfigurată. Simfonia de cameră nr 1 şi Cvartetul de coarde nr 2 iniţiază etapa expresionistă sau atonală a maestrului. Urmează Monodramele Erwartung şi Mână fericită, cele Cinci piese pentru orchestră şi ciclul de 21 de „melodrame” Pierrot lunaire. În 1923, încercând să depăşească limitările atonalităţii, Schoenberg iniţiază „metoda de compoziţie cu 12 sunete” prin Cinci piese pentru pian Op.23, şi în 1924, într-o manieră definitivă, în Suite pentru pian Op.25. Cu acest sistem Schoenberg compune Variaţii pentru orchestră, opera comică într-un act De azi pe mâine şi una dintre partiturile sale cele mai ambiţioase, rămasă neterminată, Moise şi Aaron.

Nu pot să nu amintesc, în două vorbe, prietenia dintre Schoenberg şi  Kandinsky, doi artişti care au revoluţionat arta (despre pictor veţi găsi postări extrem de interesante pe blogul lui -X -). Kandinsky a asistat la un concert de-a lui Arnold Schoenberg. Concertul l-a surprins foarte mult pe Kandinsky, care avea o înclinaţie deosebită pentru muzică(cânta la violoncel şi la pian). Schoenberg, la rândul său, picta. Kadinsky a fost impresionat de muzica lui Schoenberg scriindu-i o scrisoare compozitorului , pe care nu-l cunoştea, iniţiind astfel o corespondenţă care va continua timp de mai mulţi ani. Pentru amândoi artiştii opera de artă nu mai înseamna reprezentarea frumuseţii (ca reprezentare a adevărului sau a realităţii obiective) ci un mod de comunicare intelectuală care în acelaşi timp exprima şi suscita puteri spirituale. 

Schoenberg  a fundat a doua şcoală de muzică din Viena şi a avut elevi de seamă precum Alban Berg şi Anton Bebern. 

Vă invit să ascultaţi azi Schoenberg String Sextet (part 1).

Înapoi acasă

Reîntâlnirea cu meleagurile natale mi-a creat o stare nedefinită încă de pe aeroport. Azi am încercat, după multe zile de calm, o stare de nervi. Nu ştiu cum de oraşul ăsta scoate ce-i mai rău din mine. Bucureştiul mă face să simt că nu aparţin locului în care trăiesc…  

Încerc să uit totul postând câteva fotografii dintre cele pe care le-am făcut în Uruguay şi Argentina. Încă nu le-am scos pe toate.

În prima poză se vede vaporul cu care am trecut răul La Plata spre Buenos Aires. Fotografia e făcută de pe malul uruguayan. Răul e atât de lat încât nu se vede malul argentinian.

A doua fotografie e făcută în Boca. Se văd casele vechi, azi restaurante, baruri sau magazine. E locul unde se aude tango la orice colţ de stradă.

A treia fotografie reprezintă doi dansatori de tango într-un restaurant din San Telmo.

A patra fotografie e făcută în Colonia. O stradă tipică din centrul istoric. Pietrele de pe stradă sunt aceleaşi de sute de ani.

Buenos Aires

Colonia este un oraş aflat la 2 ore depărtare de Montevideo. În 1680 portughezii conduşi de Manuel Lobo, guvernator în Rio de Janeiro, au stabilit aici un punct strategic de apărare. Disputa centenară cu Spania pentru a poseda Colonia, marchează istoria acestui loc supranumit şi “mărul discordiei”. Colonia a fost obiectul a şase Tratate între cele două puteri. În 1722, încă sub dominaţie portugheză, Colonia a devenit oraşul cel mai bogat şi cel mai important, din punct de vedere militar, din zona râului La Plata. În 1762  oraşul va trece sub administraţie spaniolă. 
 
Ceea cred că merită menţionat, e faptul că în Uruguay nu există picior de indian. Spaniolii i-au decimat pe toţi. Diferenţa dintre conquistadorii spanioli şi cei portughezi e una notabilă. Spaniolii cucereau, jefuiau şi converteau. Portughezii, mai întâi de orice, făceau copii cu băştinaşele. 
 
În Colonia se află partea cea mai îngustă a râului şi totuşi, de pe malul uruguayan nu se vede Argentina. Mi-a luat o oră să trec râul până în Buenos Aires într-un vapor foarte rapid. Primul lucru pe care l-am văzut pe malul argentinian au fost zgârâie norii. Mai târziu mi-am dat seama că arhitectura asta tipic americană nu mai apare în interiorul oraşului. Dacă n-aş fi ştiut că sunt în Buenos Aires aş fi jurat că sunt într-un oraş european, mai exact, Madrid. 

Buenos Aires e supranumit oraşul tango-ului, al fotbalului şi al cărnii excelente. Există o rivalitate foarte mare între Uruguay şi Argentina. Uruguayenii susţin că ei au inventat tago-ul numai că argentinienii au ştiut să-l promoveze şi să-l facă cunoscut în toată lumea. Cele mai frumoase versuri de tango sunt scrie de uruguayeni. Uruguay e o ţară mică la scară americană. Este de două ori mai mare decât Portugalia dar teritoriul ei ar intra de 15 ori într-o ţară ca Argentina.
Argentinienii îi privesc cam de sus nu numai pe uruguayeni ci şi pe ceilalţi locuitori ai continentului latino american. Nu mai vorbesc aici de rivalitatea dintre Argentina şi Brazilia…
 
În prima zi am umblat din client în client dar seara am avut timp să ies în oraş. Mi-au atras atenţia cozile imense la casele de bilete ale tuturor teatrelor din oraş. Restaurantele erau arhipline, la fel şi cafenelele, mâncarea excelentă, tango-ul, milonga răsunau la fiecare colţ. A doua zi însă am avut timp să descopăr edificii istorice interesante, ca de exemplu Teatrul Colon, am mâncat într-un restaurant etnic din Palermo, cartierul în care a trăit Borges şi m-am plimbat prin Puerto Madero, imaginea noului Buenos Aires şi cartierul cel mai tânăr din oraş. Am vizitat cartierul San Telmo şi cartierul Boca unde se află faimosul stadion “La Bombonera”, asistând la spectacole de tango în case vechi de peste o sută de ani, multe dintre ele refăcute şi transformate în restaurante, magazine şi baruri. Am gustat îngheţata artizanală chiar lângă casa memorială a celui care a inventat-o pe Mafalda. Am văzut Obeliscul, simbolul oraşului, şi cea mai largă stradă din lume. M-am plimbat pe Florida, stradă pietonală pe unde se zice că trece zilnic un milion de oameni, plină de magazine şi cafenele. Am admirat Avenida Corrientes, strada care nu doarme niciodată şi Avenida de Mayo, strada culturală a oraşului pe unde au călcat Lorca, Nijinski, Puccini, Einstein.

În drum spre port, ca să iau vaporul spre Uruguay, am văzut Casa Rosada (un fel de replică a Casei Albe) şi balconul de unde Eva Peron a vorbit mulţimii.  Azi casa e ocupată de doamnă Kirchner, preşedinta Argentinei, despre care n-am prea auzit vorbe bune, nici măcar din gura celor care au votat-o. Politica din Argentina e dezastruoasă după părerea oamenilor de aici. Corupţie, decizii greşite, influenţe nefaste, lipsă totală de respect faţă de alegători. Se vede clar prin felul în care se îmbracă argentinienii, prin maşinile care rulează în oraş, prin gropile de pe unele trotuare şi străzi că nivelul de trai este mai scăzut ca cel  din Brazilia. Uruguay e şi mai în urmă.  
 
Revenind în Colonia, oraş declarat de UNESCO patrimoniu istoric şi cultural al umanităţii, am dat o raită scurtă prin centrul vechi călcând pe pietre de sute de ani şi admirând casele şi faianţa tipic portugheze. O maşină mă duce azi spre Montevideo.  Mâine seară plec spre Sao Paulo iar poimâine noaptea, spre Europa.

Uruguay&Argentina

Scriu în grabă.

Sunt într-o călătorie de câteva zile prin Uruguay şi Argentina. N-am mai călătorit prin ţările astea. Ieri am sosit în Montevideo (Uruguay). Când am intrat în aeroport, am avut parcă o senzaţie de deja vu. Părea România la vreo doi ani după revoluţie (azi am auzit că noul aeroport e deja în construcţie). Drumul spre hotel mi s-a părut întunecat dar, odată cu intrarea în oraş, au apărut şi luminile. Oraşul e situat într-un golfuleţ pe malul unei ape care, ieri, mi s-a părut oceanul. Azi am aflat că e vorba de un estuar imens pe care-l face aici râul La Plata. Râul face graniţă naturală cu Argentina.

La Plata a fost descoperit iniţial de portughezi care au venit aici să caute argint, de aici şi numele râului. În expediţia portughezilor se afla şi un spaniol. După ce portughezii au renunţat la căutări, spaniolul şi-a chemat conaţionalii pe melagurile astea continuând căutările. Spaniolii au ajuns până la urmă să găsească argint, însă mult mai spre interiorul ţării.

Ca şi în Brazilia, şi aici există câteva colonii importante. Dacă în Sao Paulo cele mai importante colonii erau cea a italienilor, cea a arabilor şi apoi cea a portughezilor, în ordinea numărului de locuitori, aici, cea mai importantă colonie e cea a spaniolilor, apoi cea a italienilor şi apoi cea a evreilor germani. Ţara e micuţă. Capitala are un milion şi jumătate de locuitori iar ţara are doar trei milioane.
 
Mă simt mult mai în siguranţă aici. Criminalitatea există dar nu la nivelul atins în Brazilia. Oamenii sunt foarte simpatici. Nu văd prea mulţi oameni de culoare ca în Brazilia şi nici indieni. Figurile lor amintesc faptul că, cei mai multi dintre ei, au descendenţi europeni.

Clima e minunată. În Sao Paulo era înăbuşitor. Cald şi umed. Aici aerul e respirabil. Chiar dacă au tot două anotimpuri, vară şi iarnă, vara nu are mai mult de 32 de grade, în zilele calde, iar iarna temperatura nu scade mai mult de 5 grade dimineaţa. Într-un cuvânt, un loc ideal în care să te retragi la bătrâneţe. 
 
PS. La sfârşitul lunii vor fi alegeri. Lumea spune că va câştiga stânga .