Înapoi acasă

Reîntâlnirea cu meleagurile natale mi-a creat o stare nedefinită încă de pe aeroport. Azi am încercat, după multe zile de calm, o stare de nervi. Nu ştiu cum de oraşul ăsta scoate ce-i mai rău din mine. Bucureştiul mă face să simt că nu aparţin locului în care trăiesc…  

Încerc să uit totul postând câteva fotografii dintre cele pe care le-am făcut în Uruguay şi Argentina. Încă nu le-am scos pe toate.

În prima poză se vede vaporul cu care am trecut răul La Plata spre Buenos Aires. Fotografia e făcută de pe malul uruguayan. Răul e atât de lat încât nu se vede malul argentinian.

A doua fotografie e făcută în Boca. Se văd casele vechi, azi restaurante, baruri sau magazine. E locul unde se aude tango la orice colţ de stradă.

A treia fotografie reprezintă doi dansatori de tango într-un restaurant din San Telmo.

A patra fotografie e făcută în Colonia. O stradă tipică din centrul istoric. Pietrele de pe stradă sunt aceleaşi de sute de ani.

Buenos Aires

Colonia este un oraş aflat la 2 ore depărtare de Montevideo. În 1680 portughezii conduşi de Manuel Lobo, guvernator în Rio de Janeiro, au stabilit aici un punct strategic de apărare. Disputa centenară cu Spania pentru a poseda Colonia, marchează istoria acestui loc supranumit şi “mărul discordiei”. Colonia a fost obiectul a şase Tratate între cele două puteri. În 1722, încă sub dominaţie portugheză, Colonia a devenit oraşul cel mai bogat şi cel mai important, din punct de vedere militar, din zona râului La Plata. În 1762  oraşul va trece sub administraţie spaniolă. 
 
Ceea cred că merită menţionat, e faptul că în Uruguay nu există picior de indian. Spaniolii i-au decimat pe toţi. Diferenţa dintre conquistadorii spanioli şi cei portughezi e una notabilă. Spaniolii cucereau, jefuiau şi converteau. Portughezii, mai întâi de orice, făceau copii cu băştinaşele. 
 
În Colonia se află partea cea mai îngustă a râului şi totuşi, de pe malul uruguayan nu se vede Argentina. Mi-a luat o oră să trec râul până în Buenos Aires într-un vapor foarte rapid. Primul lucru pe care l-am văzut pe malul argentinian au fost zgârâie norii. Mai târziu mi-am dat seama că arhitectura asta tipic americană nu mai apare în interiorul oraşului. Dacă n-aş fi ştiut că sunt în Buenos Aires aş fi jurat că sunt într-un oraş european, mai exact, Madrid. 

Buenos Aires e supranumit oraşul tango-ului, al fotbalului şi al cărnii excelente. Există o rivalitate foarte mare între Uruguay şi Argentina. Uruguayenii susţin că ei au inventat tago-ul numai că argentinienii au ştiut să-l promoveze şi să-l facă cunoscut în toată lumea. Cele mai frumoase versuri de tango sunt scrie de uruguayeni. Uruguay e o ţară mică la scară americană. Este de două ori mai mare decât Portugalia dar teritoriul ei ar intra de 15 ori într-o ţară ca Argentina.
Argentinienii îi privesc cam de sus nu numai pe uruguayeni ci şi pe ceilalţi locuitori ai continentului latino american. Nu mai vorbesc aici de rivalitatea dintre Argentina şi Brazilia…
 
În prima zi am umblat din client în client dar seara am avut timp să ies în oraş. Mi-au atras atenţia cozile imense la casele de bilete ale tuturor teatrelor din oraş. Restaurantele erau arhipline, la fel şi cafenelele, mâncarea excelentă, tango-ul, milonga răsunau la fiecare colţ. A doua zi însă am avut timp să descopăr edificii istorice interesante, ca de exemplu Teatrul Colon, am mâncat într-un restaurant etnic din Palermo, cartierul în care a trăit Borges şi m-am plimbat prin Puerto Madero, imaginea noului Buenos Aires şi cartierul cel mai tânăr din oraş. Am vizitat cartierul San Telmo şi cartierul Boca unde se află faimosul stadion “La Bombonera”, asistând la spectacole de tango în case vechi de peste o sută de ani, multe dintre ele refăcute şi transformate în restaurante, magazine şi baruri. Am gustat îngheţata artizanală chiar lângă casa memorială a celui care a inventat-o pe Mafalda. Am văzut Obeliscul, simbolul oraşului, şi cea mai largă stradă din lume. M-am plimbat pe Florida, stradă pietonală pe unde se zice că trece zilnic un milion de oameni, plină de magazine şi cafenele. Am admirat Avenida Corrientes, strada care nu doarme niciodată şi Avenida de Mayo, strada culturală a oraşului pe unde au călcat Lorca, Nijinski, Puccini, Einstein.

În drum spre port, ca să iau vaporul spre Uruguay, am văzut Casa Rosada (un fel de replică a Casei Albe) şi balconul de unde Eva Peron a vorbit mulţimii.  Azi casa e ocupată de doamnă Kirchner, preşedinta Argentinei, despre care n-am prea auzit vorbe bune, nici măcar din gura celor care au votat-o. Politica din Argentina e dezastruoasă după părerea oamenilor de aici. Corupţie, decizii greşite, influenţe nefaste, lipsă totală de respect faţă de alegători. Se vede clar prin felul în care se îmbracă argentinienii, prin maşinile care rulează în oraş, prin gropile de pe unele trotuare şi străzi că nivelul de trai este mai scăzut ca cel  din Brazilia. Uruguay e şi mai în urmă.  
 
Revenind în Colonia, oraş declarat de UNESCO patrimoniu istoric şi cultural al umanităţii, am dat o raită scurtă prin centrul vechi călcând pe pietre de sute de ani şi admirând casele şi faianţa tipic portugheze. O maşină mă duce azi spre Montevideo.  Mâine seară plec spre Sao Paulo iar poimâine noaptea, spre Europa.

Uruguay&Argentina

Scriu în grabă.

Sunt într-o călătorie de câteva zile prin Uruguay şi Argentina. N-am mai călătorit prin ţările astea. Ieri am sosit în Montevideo (Uruguay). Când am intrat în aeroport, am avut parcă o senzaţie de deja vu. Părea România la vreo doi ani după revoluţie (azi am auzit că noul aeroport e deja în construcţie). Drumul spre hotel mi s-a părut întunecat dar, odată cu intrarea în oraş, au apărut şi luminile. Oraşul e situat într-un golfuleţ pe malul unei ape care, ieri, mi s-a părut oceanul. Azi am aflat că e vorba de un estuar imens pe care-l face aici râul La Plata. Râul face graniţă naturală cu Argentina.

La Plata a fost descoperit iniţial de portughezi care au venit aici să caute argint, de aici şi numele râului. În expediţia portughezilor se afla şi un spaniol. După ce portughezii au renunţat la căutări, spaniolul şi-a chemat conaţionalii pe melagurile astea continuând căutările. Spaniolii au ajuns până la urmă să găsească argint, însă mult mai spre interiorul ţării.

Ca şi în Brazilia, şi aici există câteva colonii importante. Dacă în Sao Paulo cele mai importante colonii erau cea a italienilor, cea a arabilor şi apoi cea a portughezilor, în ordinea numărului de locuitori, aici, cea mai importantă colonie e cea a spaniolilor, apoi cea a italienilor şi apoi cea a evreilor germani. Ţara e micuţă. Capitala are un milion şi jumătate de locuitori iar ţara are doar trei milioane.
 
Mă simt mult mai în siguranţă aici. Criminalitatea există dar nu la nivelul atins în Brazilia. Oamenii sunt foarte simpatici. Nu văd prea mulţi oameni de culoare ca în Brazilia şi nici indieni. Figurile lor amintesc faptul că, cei mai multi dintre ei, au descendenţi europeni.

Clima e minunată. În Sao Paulo era înăbuşitor. Cald şi umed. Aici aerul e respirabil. Chiar dacă au tot două anotimpuri, vară şi iarnă, vara nu are mai mult de 32 de grade, în zilele calde, iar iarna temperatura nu scade mai mult de 5 grade dimineaţa. Într-un cuvânt, un loc ideal în care să te retragi la bătrâneţe. 
 
PS. La sfârşitul lunii vor fi alegeri. Lumea spune că va câştiga stânga .

 

Levi Strauss şi relativismul

Activitatea lui Levi Strauss a însemant foarte mult pentru cultura braziliană. Să nu uităm munca pe care a depus-o acesta studiind diverse populaţii de aici, cutreierând Amazonia. De aceea presa braziliană îi rezervă articole elogioase. Şi pe bună dreptate. Totuşi, ca cetăţeană europeană, cu gândire occidentală, nu pot să nu observ câteva lucruri care se întâmplă în cultura noastră.  

Citesc într-o revistă că uneori Levi Strauss era preocupat de destinul culturii occidentale. Pentru el, Occidentul ar putea să-şi piardă identitatea ca rezultat al propriei producţii culturale. 

Citind aceste rânduri mă întreb, oare pericolul ăsta despre care vorbeşte Levi Strauss nu a fost, într-un fel, provocat şi de faimosul antropolog? Agoniile culturii occidentale au fost fructul antropologiei, filosofiei şi politicilor relativiste ale secolului 20.  Sigur,  relativismul există încă de la sofiştii greci. Să ne amintim ce spunea Protagoras : omul este măsura tuturor lucrurilor. Istoria contemporană însă a accentuat această versiune când a afirmat că fiecare epocă are concepţia ei specifică despre lume şi că nu putem spune că o epocă este mai bună decât alta. Levi Strauss spunea că nu putem compara culturile fără să comitem greşeala de-a nu pricepe că fiecare cultură e un sistem închis în sine, în care un comportament ar putea fi judecat doar de valorile morale ale propriei culturi. Cu alte cuvinte, să-ţi înfometezi nevasta până la moarte pentru că nu face sex cu tine poate reprezenta o oroare morală la noi dar e un lucru bun şi lăudabil în Afganistan.

Tot Levi Strauss a spus că nu trebuie să judecăm o cultură utilizând valorile altor culturi. Eu nu mă îndoiesc de faptul că această atitudine este esenţială pentru antropologie dar, problema apare atunci când vedem cum a fost interpretată această idee în Occidentul care a inventat-o. În timp ce noi asimilăm relativismul celelalte culturi studiate de occidentali continuă să-şi doarmă somnul necontaminat de relativism. Adică musulmanul continuă să creadă în paradisul lui populat de virgine iar indigenii de aici în spiritele pădurii. Doar noi, occidentalii, ne relativizăm dumnezeul şi adevărurile. 

Să nu se înţeleagă că văd în relativism numai lucruri rele. Relativismul e rău dacă e absolut şi dă în totalitarism. E rău atunci când apar unele consecinţele absurde. Relativismul bun e cel care face posibilă libertatea, care îţi dă posibilitatea să gândeşti în context şi nu dogmatic. Relativismul e bun atunci când te lasă să cazi pe gânduri. Această critică cred că e necesară în măsura în care ar fi şi reciprocă. Altfel, Occidentul ar putea să se dizolve ca identitate pe măsură ce se relativizează pe sine, în timp ce celelalte culturi sunt scutite de critica relativistă. Acestora nu le pasă de neliniştea relativistă occidentală contând pe simpatia Occidentului. Ele continuă în această indiferenţă apărându-şi „demnitatea intrinsecă” despre care vorbea Levi Strauss.

Folha de São Paulo

E o dimineaţă caldă de sfârşit de săptămâna. Pe cerul incredibil de albastru,  plutesc câţiva nori cu forme ciudate, ca nişte uriaşe animale preistorice. Beau ceai matte la gheaţă şi citesc ziarul Folha de Sao Paulo.

Caetano Veloso, un faimos cântăreţ, compozitor şi poet, îl numeşte pe Lula (preşedintele ţării) analfabet. Lula, un fost şef de sindicat, răspunde, la rândul său, că inteligenţa nu se măsoară în anii de şcoală pe care îi dobândeşti de-a lungul vieţii. Nu ştiu cui să-i dau dreptate. Oricum, să-l faci analfabet pe preşedinte, e un lucru care lasă să se vadă clar libertatea de expresie din ţara asta. 

Un altul, teologul Leonardo Boff, îl numeşte pe Lula „miop” şi „iresponsabil” în ceea ce priveşte situaţia ecologică. Se pare că Lula nu va merge la Copenhaga pentru că nu are încă niciun plan clar pentru mediul înconjurător. Brazilia e o ţara în plină ascensiune cu o influenţa planetară enormă în ceea ce priveşte chestiunea mediului ambient. 

Madonna vine în Brazilia să se întâlnească cu omul cel mai bogat de aici. Vrea să colecteze bani pentru fundaţia ei. Apoi vrea să viziteze o favelă. Sper să nu nimerească în timpul unui schimb de focuri între bande rivale.

Moartea lui Levi Srauss încă mai e o ştire importantă pentru ziare. Se spune că secolul 20 s-a terminat odată cu căderea zidului din Berlin. Din punct de vedere intelectual însă, ziarul spune că secolul 20 moare odată cu Levi Strauss. Cred că ziarele secolului 21 cu greu vor da atâta importantă morţii unui gânditor. Poate şi pentru faptul că ziarele şi gânditorii vor fi mai rari în viitor. Levi Strauss a fost, pentru lumea culturală, ceea ce a fost Freud pentru psihanaliză, Einstein pentru fizică, Marx pentru ideile politice… Mulţi îl considerau aici ca cel mai mare intelectual în viaţă, mare gânditor a cărui contribuţie faţă de umanitate s-a răspândit în toate domeniile cunoaşterii umane, mai ales în domeniul ştiinţelor sociale. Ce-ar mai fi fost antropologia fără acest om? La moartea lui Rodin, Rilke scria: „toţi oamenii mari au murit”. Ziarele îl citează acum când Levi Strauss nu mai e.

Zilele astea a avut loc în Sao Paulo un marş la care a participat un milion de persoane. Pe mine cifrele astea mă înspăimântă. Marşul a fost organizat de evanghelişti, confesiune foarte vizibilă aici, în Brazilia. Pe zi ce trece numărul catolicilor scade în favoarea eveangheliştilor. Îmi amintesc că, ultima oară când am vizitat Sao Paulo, nişte prieteni evanghelişti m-au luat cu ei să particip la o slujbă a Bisericii Evanghelice. Ce mai muzică, ce mai cântece, ce mai dasuri, ce mai bătut din palme, ce mai distracţie. Apoi a urmat colecta de bani…  

Pe de altă parte, apropo de participări masive, la ultima Paradă Gay din Sao Paulo, au participat 3,1 milioane de persoane.

După ştirile interne, cu împuşcături prin favele, urmează ştirile externe cu tragedia de la baza militară din Statele Unite. 

Simt în ştirile junalului acelaşi pesimism care există şi în ziarele europene. Toţi se plâng de lumea în care trăim. Criza, dezastrele, mizeria, foametea, politicile falimentare, disputele fără sfârşit, nedreptăţile sociale, într-un cuvânt haosul hipermoden. Toate ştirile ne induc stres, frică, nelinişti. Încerc să rămân calmă şi optimistă. Nu văd în toate astea doar un gol absolut. E adevărat că universul a devenit mai nihilist dar, în acelaşi timp, se revendică drepturile omului, abundă voluntariatul iar morala n-a murit încă. Lângă omul cinic apare altul mai responsabil. De-aia viitorul este deschis, cred eu. Sunt multe contradicţii dar încă există speranţa.

Mixofobia

Sao Paulo, oraşul ăsta haotic şi într-o continuă expansiune, e azi un oraş al zidurilor. Bariere fizice au fost construite în toate părţile – în jurul caselor, blocurilor, parcurilor, şcolilor, firmelor.  O nouă estetică a siguranţei modelează aici orice tip de construcţie impunând o nouă logică a pazei de la distanţă.

Cei din Vila Madalena, unde locuiesc eu acum, sunt oameni cărora le da mâna să stea în locuri păzite ca nişte veritabile fortăreţe.  Oamenii sunt, fizic, înăuntru dar social şi spiritual sunt în afara oraşului. Comunităţile astea închise, spaţii interzise, par lumi diferite.  În publicitatea care li se face apartamentelor de vânzare, anunţurile propun oamenilor „un mod de viaţă complet” care ar reprezenta o alternativă la calitatea vieţii oferită de oraş şi spaţiul său public deteriorat. Locurile astea îţi propun izolarea de cei consideraţi a fi, din punct de vedere social, inferiori, garantând în acelaşi timp siguranţă. Siguranţa înseamnă garduri înalte de metal, ziduri, paznici 24 din 24 de ore la poartă. În Sao Paulo se poate vedea, mai bine ca oriunde, acea tendinţă segregaţionistă şi exclusivistă în forma ei cea mai brutală.

Simt în construcţia acestui oraş factorul frică.   

Privesc cele două turnuri gemene, de câte douăzeci de etaje fiecare, din faţa balconului meu. Curtea interioară, cu o piscină enormă şi bine întreţinută, plină de vegetaţie luxuriantă asemenea unei oaze în mijlocul Saharei, este înconjurată de ziduri groase şi înalte. Spaţiul ăsta privat mă duce cu gândul la termenul mixofobie pe care-l utilizează Zygmunt Bauman când vorbeşte de impulsul care conduce la insule omogene în mijlocul unui ocean de varietate şi diferenţă (Liquid Love). Mixofobia e acea sensibilitate alergică şi febrilă la străini, la necunoscuţi. Brazilienii simt impulsul de-a opta pentru un ambient omogen şi izolat din punct de vedere al teritoriului. Practica asta a separării teritoriale păstrează şi alimentează mixofobia. 

A trăi într-un oraş ca ăsta e o experienţă ambiguă: atrage şi respinge, favorizând mixofobia dar şi mixofilia în acelaşi timp.

Avenida Paulista

Sao Paulo, singurul oraş, din cele pe care le cunosc, care e capabil să aibă atâta fier şi piatră cât trup şi  suflet. Un oraş temperamental, un mutant, diferit de pe o zi pe alta, un haos care emană frumuseţe. Un oraş neliniştit care nu doarme niciodată. Zilele astea Sao Paulo îmi aparţine şi eu, fericită, îi aparţin.

Primele doua fotografii le-am făcut pe Avenida Pulista. A treia de pe balcon. Reprezintă cartierul în care locuiesc: Vila Madalena. 

Ziua morţilor

Azi e ziua morţilor. E zi liberă aici. Brazilienii îşi comemorează morţii, îşi vizitează rudele, ies în oraş. 

Ce-am observat e faptul că aici nu se simte criza. Restaurantele sunt pline, magazinele sunt pline, cafenelele pline ochi. Adevărul e că sunt şi mulţi. Sao Paulo e al şeaselea oraş din lume ca populaţie. Gândiţi-vă că are peste 19 milioane de locuitori. E cel mai mare oraş din Brazilia şi din emisfera sudică. Este al 14 oraş cel mai globalizat din lume. 

Seara, la sfârşit de săptămâna, se vede cel mai bine aglomeraţia. Temperatura agreabilă îmbie lumea să iasă în oraş. Restaurantele devin neîncăpătoare. Cum aici locuiesc oameni de toate naţiile, restaurantele sunt pe măsură. De la restaurante iataliene (cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată a fost aici, nu în Italia), până la restaurante japoneze, de la cele libaneze, la cele africane. Iar mâncarea, vă asigur, e delicioasă atât în restaurantele cu ştaif cât şi în restaurantele unde mâncarea se vinde la cântar. Adică restaurantul are un fel de bufet cu fel de fel de bunătăţi, te duci, îţi pui în farfurie tot ce vrei şi apoi mâncarea e cântărită. Plăteşti cât consumi.   

Există însă o problemă cu ieşirile astea în oraş, mai ales seară. Pentru turişti e ceva mai complicat. Nu trebuie să bată la ochi cu nimic pentru că sunt mereu expuşi pericolului de-a fi jefuiţi cu pistolul la tâmplă. Eu mă duc la biroul pe care-l avem aici fără ceas şi fără cercei. Poate veţi râde dar o fac la sugestia colegilor brazilieni. 

Ce e telejurnalul nostru de la ora 5, dar ce sunt telejurnalele lor de la orice oră…Numai crime, jafuri, răpiri, hoţii, dezastre, accidente. O ştire care a zguduit ţara de curând a fost faptul că un reporter, şi-n aceaşi timp deputat, extrem de cunoscut şi apreciat a fost arestat. Individul prezenta ştirile despre crime la cald, aflându-se mereu primul la faţa locului. Poliţia a descoperit că, de fapt, el comanda crimele pentru a prezenta primul ştirea. 

Printre ştirile despre jafuri şi crime, vag mai spun câte ceva şi despre politică iar, atunci când o fac, vorbesc despre corupţie. Corupţia în rândul politicienilor brazilieni atinge cote alarmante. Ai noştri sunt mici copii. 

Încă o chestie care mi-a atras atenţia. Dacă vrei să te sinucizi, traversează pe trecerea de pietoni. Vei avea o moarte sigură. Nicio maşină nu va opri ca să treci tu. 

Dacă m-ar întreba cineva dacă îmi place oraşul ăsta, aş spune cu tărie că îl ador, dar nu mi-ar plăcea să trăiesc în el.

Falimentele noastre

În mod normal, ar trebui să postez despre cărţi, artişti contemporani, muzică, cum fac de obicei dar, pentru toate astea, ar trebui să mă documentez. Totuşi, aici, unde mă aflu, am intrat într-o viteză superioară care nu-mi permite documentarea, doar reflecţia asupra lucrurilor care mă înconjoară sau se întâmplă. De aceea voi aşterne doar câteva gânduri, din când în când, până mă întorc la Bucureşti.  

Aseară m-am întâlnit cu un client care, acum vreo 8 ani, a dat faliment. Azi e din nou pe val dar n-a uitat prin ce-a trecut. Îmi spunea: ştii, cred că pentru a te avânta ai nevoie, mai întâi de toate, să recunoşti căderea. Şi doar dacă-ţi recunoşti propria cădere, sau, mă rog, posibilitatea ei, reuşeşti să fii delicat cu cei care au căzut, să-i înţelegi. Cred că a recunoaşte căderea înseamnă a avea curajul de-a trăi pe buza prăpastiei. 

Într-un fel, cred că toţi călcăm pe cenuşa falimentele noastre, dar nu mulţi reuşim să le recunoaştem.

Sao Paulo

Aerul e blând. Tumultul oraşului ajunge până la mine în surdină. Aud zgomote, picăturile de ploaie fină, adierile, răsuflările. Privesc cerul ca şi când ar fi pentru prima oară. Aici a început vara.

Mă aflu, de vreo trei zile, în unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume: Sao Paulo. Nu e prima oară când vin în metropola asta dar, de fiecare dată când ajung aici, îmi doresc să nu fie pentru ultima oară. Reîntâlnirea cu America de Sud mă face să părăsesc totul şi să pornesc în recunoaşterea lumii ca mai apoi să pot vorbi mai bine despre ţările pe care le-am străbătut, despre noi prietenii, despre libertate. Visez uneori să ajung în Amazonia dar niciodată nu găsesc timp. Aş vrea să fiu ca acel poet francez care, după ce a străbătut lumea în lung şi-n lat, în clipa în care-şi dădea sufletul, a exclamat: deja!

Dacă aş putea să-mi încetinesc viaţa, existenţa mea de femeie în trepidaţie, probabil că aş reuşi să respir, să beau momentul, si dacă aş avea impresia că ştiu ceva, ar trebui să uit totul. Căci nu ştiu, zău, dacă trebuie să căutăm cunoaşterea sau, mai degrabă, uitarea…

Foto via