Levi Strauss şi relativismul

Activitatea lui Levi Strauss a însemant foarte mult pentru cultura braziliană. Să nu uităm munca pe care a depus-o acesta studiind diverse populaţii de aici, cutreierând Amazonia. De aceea presa braziliană îi rezervă articole elogioase. Şi pe bună dreptate. Totuşi, ca cetăţeană europeană, cu gândire occidentală, nu pot să nu observ câteva lucruri care se întâmplă în cultura noastră.  

Citesc într-o revistă că uneori Levi Strauss era preocupat de destinul culturii occidentale. Pentru el, Occidentul ar putea să-şi piardă identitatea ca rezultat al propriei producţii culturale. 

Citind aceste rânduri mă întreb, oare pericolul ăsta despre care vorbeşte Levi Strauss nu a fost, într-un fel, provocat şi de faimosul antropolog? Agoniile culturii occidentale au fost fructul antropologiei, filosofiei şi politicilor relativiste ale secolului 20.  Sigur,  relativismul există încă de la sofiştii greci. Să ne amintim ce spunea Protagoras : omul este măsura tuturor lucrurilor. Istoria contemporană însă a accentuat această versiune când a afirmat că fiecare epocă are concepţia ei specifică despre lume şi că nu putem spune că o epocă este mai bună decât alta. Levi Strauss spunea că nu putem compara culturile fără să comitem greşeala de-a nu pricepe că fiecare cultură e un sistem închis în sine, în care un comportament ar putea fi judecat doar de valorile morale ale propriei culturi. Cu alte cuvinte, să-ţi înfometezi nevasta până la moarte pentru că nu face sex cu tine poate reprezenta o oroare morală la noi dar e un lucru bun şi lăudabil în Afganistan.

Tot Levi Strauss a spus că nu trebuie să judecăm o cultură utilizând valorile altor culturi. Eu nu mă îndoiesc de faptul că această atitudine este esenţială pentru antropologie dar, problema apare atunci când vedem cum a fost interpretată această idee în Occidentul care a inventat-o. În timp ce noi asimilăm relativismul celelalte culturi studiate de occidentali continuă să-şi doarmă somnul necontaminat de relativism. Adică musulmanul continuă să creadă în paradisul lui populat de virgine iar indigenii de aici în spiritele pădurii. Doar noi, occidentalii, ne relativizăm dumnezeul şi adevărurile. 

Să nu se înţeleagă că văd în relativism numai lucruri rele. Relativismul e rău dacă e absolut şi dă în totalitarism. E rău atunci când apar unele consecinţele absurde. Relativismul bun e cel care face posibilă libertatea, care îţi dă posibilitatea să gândeşti în context şi nu dogmatic. Relativismul e bun atunci când te lasă să cazi pe gânduri. Această critică cred că e necesară în măsura în care ar fi şi reciprocă. Altfel, Occidentul ar putea să se dizolve ca identitate pe măsură ce se relativizează pe sine, în timp ce celelalte culturi sunt scutite de critica relativistă. Acestora nu le pasă de neliniştea relativistă occidentală contând pe simpatia Occidentului. Ele continuă în această indiferenţă apărându-şi „demnitatea intrinsecă” despre care vorbea Levi Strauss.

Etichete antropologie, cultura occidentala, Levi Strauss, Protagoras, relativism